Intr-o noapte de ianuarie, limpede si rece ca o sfera de cristal, am vazut coborand lin spre crestele cele mai inalte ale Muntilor Carpati o stea stralucitoare si de neatins. Cobora cu maiestatea astrala a departarii sale sclipind vederii mele. Nu stiam daca se nascuse atunci sau era doar semnul desprinderii ancestrale traversand cerul spre o tinta numai de ea stiuta.
Era trecut de miezul noptii si sub revarsarea laptoasa a luminii lunare am vazut efigia lui Eminescu stralucind peste zapezi, sculptata in granitul milenar al muntilor, cu fruntea boltita, nas puternic si barbie domoala, ca o masca de voievod incremenita spre eternitate.
Steaua aceea nespus de limpede si nespus de stralucitoare s-a oprit din lunecarea ei maiestuoasa, ramanand neclintita, insurubandu-se ca un diamant in mijlocul unei coroane nevazute.
Chipul frumos raspandea o lumina secreta si veghea inaltimile cu steaua unica a geniului sau pulsand deasupra-i. >>>>>
„Voievodul stelar“
UN INTERVIU INCENDIAR – „Toţi miniştrii culturii de la PLEŞU la IORGULESCU (actualul), n-au făcut altceva decât să-şi cultive prieteniile de gaşcă sau interesele politice şi să cheltuie banii publici în proiecte aiuristice“
Interviu realizat de Angela Baciu- Moise
« Sunt un romantic incurabil, un singuratic… »« Urasc politica, sunt…un nationalist luminat si tenace… » « …am constiinta exacta a valorii mele literare… »
D-le Mircea Micu, va multumesc foarte mult ca ati acceptat acest interviu.
Si eu va multumesc.
D_le Mircea Micu, va rog sa imi spuneti, cum ati inceput sa scrieti ? Ce anume v-a determinat? A avut dreptate Heidegger sa afirme ca « logosul ramane in esenta lui obscur ? »
: Prin l950, pare-mi-se, am inceput sa scriu poezii de esenta romantica sub influenta coplesitoare a EMINESCULUI pe care-l stiam din scoarta in scoarta, citit din chiar asa zisa editie Princeps a lui MAIORESCU.
Pozam intr-un adolescent nefericit caruia ii murise iubita si o deplangeam in lungi tirade versificate. Apoi, indemnat de profesorul de romana D-ul Alexandru CRISAN (acelasi care-i fusese dascal si ex_regelui MIHAI!), am trimis la ziarul local din Arad o poezie despre…alegerile de deputati. A fost publicata, am luat o suma impresionsanta drept onorariu si am devenit…poet oficial,ca sa zic asa, la numai 16 ani… >>>>>
Poeme pentru mama
Aud zapezi rememorand
Aroma frunzei fara nume
Acum, cand tremura de vant
Aripa berzelor prin lume.
Culori topite-n zari de var
Invata-n taina sa dispara
Si pentru veci pierdute-mi par
In stralucirea funerara.
Si trec pe langa mine nori
In alba lor devalmasie,
Purtati pe aripi de condori
Spre locurile din pruncie.
Priveste,mama, astrul greu
Al noptii ce ilumineaza
Cu raze reci,destinul meu
Suit in cerul de amiaza. >>>>>
„Din tainele munţilor“
Trifon, monahul vietuind la SCHITUL de FUM, insinguratul si fericitul, cel caruia sticletii I se aseaza pe crestetul incaruntit si cele doua vulpi domesticite I se gudura la picioare ca niste javre flenduroase, m-a facut sa asist la o scena absolut incredibila.De ani de zile, in zmeurisul care se intinde deasupra luminisului adapostind Schitul de Fum, zmeuris imprejmuit cu barne simple din brad, o familie de ursi imparatesc si se indulcesc pe saturate de cum da ochi fructul rosu si parfumat.Acolo isi aduc puii si-I invata sa fuga si sa se ridice in doua labe si sa miroasa primejdia din aer.Vin dimineata, printr-o strunga anume lasata , si pleaca in amurg pierzandu-se in fumul ocrotitor al padurii ce le gazduieste barlogul. S-au obisnuit atat de mult cu Trifon incat il considera ca pe unul de-al lor.Din turla Schitului am putut sa vad intr-o dimineata de toamna cum schimnicul barbos se bland, dupa ce s-a tavalit prin iarba sa nu-i miroasa trupul a „strain” si dupa ce a luat intr-un cosulet doi faguri aurii, a intrat fara grija in perimetrul zmeurisului. S-a apropiat de familia ursilor ce dormita la soare si a asezat pe pajiste fagurii miraculosi. Spre mirarea mea, cei doi ursuleti bruni si creti, caraghiosi si neindemnatici, s-au apropiat in salturi caraghioase. Si in timp ce ridicati pe picioarele din spate duceau la gura hrana preferata, Trifon ii mangaia pe spate ca pe doua pisici uriase. >>>>>
MEMORIALISTICA – Întâmplări cu scriitori
CĂZUT ÎN PATIMA PESCUITULUI
Scriitorii se interesează unul de celălalt, vor să ştie ce mai face cutare sau cutare, ce scrie, ce-are de gând să scrie. Există o bursă a informaţiilor care funcţionează ireproşabil. Cei mai comentaţi sunt beneficiarii Mogoşoaiei, „castelanii“, cum li se mai zice din motive lesne de înţeles.
Mărturisesc că personal sunt unul dintre cei cărora le place să difuzeze diferite ştiri năstruşnice despre confraţi, în funcţie de credulitatea auditorului. Nu l-am făcut pe Fănuş Neagu vegetarian şi pe Băieşu practicant înfocat al gimnasticii yoga?
Astfel se face că într-o zi, întâlnindu-mă cu Constantin Ţoiu, admirabil ca om şi scriitor, dar destul de credul şi, mai ales, prea serios spre a-şi închipui că cineva are chef să-şi piardă vremea inventând diferite fantasmagorii, din vorbă în vorbă, mă întreabă:
– Ce mai e nou pe la Mogoşoaia? Ce face Mazilu? Mai scrie?
– Nu, nu prea scrie. A căzut în patima pescuitului.
– Mazilu pescar? s-a mirat Ţoiu, ca şi cum ar fi auzit că Turnul Eiffel a fost mutat la Bolintinul din Vale. >>>>>
Mica antologie poetică
FANTEZIE CU MAMA
Mamă, eu te-am visat trecând
Pe-un fir de nor, pe-un câmp de zare,
Firavu-ţi trup amestecând
Cu zbor de paseri călătoare.
Mamă, eu te-am strigat să stai,
Era un drum ciudat, de spume:
Unde plecai, de ce plecai?
Spre care început de lume?
Erai frumoasă şi aveai
Aripi de înger, albe, mamă,
Şi te strigam şi n-auzeai
Sau nu vroiai şi mi-era teamă.
Acele paseri argintii
Mi te duceau din vis, uşoare,
În zborul lor de veşnicii
Tăcute şi nepăsătoare. >>>>>
„Trompetiştii de serviciu“
Intr-o Romanie devastata de seceta necrutatoare, de hotiile fara oprelisti , de nesimtirea celor platiti sa vegheze la bunastarea votantilor truditori, intr-o Romanie a contrastelor uluitoare, exista si un grup de insi cu trese de elitisti, autoproclamati intelectuali de frunte si cetateni fara prihana.Numele lor, aparitiile lor pe sticla sunt evidente la unii si mai estompate la altii. De la manoverbistul filosof cu alura lui de Ganditor de Hamangia si cu papionul definitoriu la fizionomia acra, ridata de scarba continua, dispret si darza moralitate pentru tot ce finul sau organ olfactiv detecteaza drept…lichea, la multilateralul jongleor de verbe si substantive aproximativ acordate cu meditatii de esenta sportiva exersata prin Anglia sai de aici la politologi ratati si cu biografii de ilegalisti in familie refugiati din tara tuturor posibilutatilor din motive de…neplata chiriei si somaj. Grup restrans, cu ramificatii adiacente avand radacini in aceeasi oala a interesului financiar, gata sa nu precupeteasca nimuic, nici onoare nici demnitate atunci cand e vorba de a parveni. Trompetisi de ocazie cu simt politic similar cu al unei satridii, cum scria cineva, aceasta gasca strans unita sub drapelul presedintelui jucator se agita saptamanal in jurnalele aservite sau televiziunile obediente si culmea, sunt si platiti pentru neostenita lor balbaiala aproape onanistica.Stradania le este rasplatita prompt si pe masura transpiratiei produsa de insufletirea trompetei menita sa produca elogii muzicale.Unul, cel mai nevricos, poseda un Institut blindat de un buget de miliarde pe care le imparte sau le neantizeaza dupa pofta domniei sale. >>>>>
„Despre câini“
Bunica mea care avea o hodaie (casa in camp) in pusta Aradului, crestea in jurul casei singuratice sapte caini obisnuiti, maidanezi, cum se zice. Erau sapte progenituri nelegitime ale unei catele vargate care semana cu u n tigru sip e care o chema, paradoxal, Vidra. Niciodata nu i-am vazut pe cei sapte caini intrand in casa, iar batrana catea obisnuia, toamna mai ales,sa prinda iepuri sis a ni-I lase plocon in prag. Ii aducea in gura, morti evident, si dup ace-I depunea in fata usii isi anunta isprava cu un latrat vessel. Rasplata modesta o primea fiind lasata sa intre in cerdac unde primea o mangaiere. Niciodata n-ar fi depasit pragul care delimita spatiul stapanului.
2 Timp de doua zile am urmarit . la Sinaia, un maidanez care isi ascunsese rezerva de oasela radacina unui stejar. Saptamanal dezgropa de sub frunzele vestede oasele descarmate si le muta in alta parte. Vrand sa vad cum reactioneaza, i-am asezat alaturi un cap de femur achizitionat de la cantina. In ziua in care si-a dezgropat rezerva personala nu s-a atins de osul strain.
3. Nu mai stiu cine mi-a povestit, sau am citit undeva, intamplarea cu cei doi caini ciobanesti care au aparut in curtea unui spital de provincie odata cu stapanul lor, un cioban atacat de un urs. >>>>>
„Inchizitorul de serviciu“
Exista in lumea restransa a vedetelor de televiziune un personaj vestit pentru morga sa de procuror in exercitiul functiunii, june inca, cu oarece langaj verbal si dezinvoltura dublata de o obraznicie frizand impertinenta.E angajatul pe bani buni, a se citi euro. La un post de televiziune privat subventionat de un ins cel putin dubios, vestit pentru tunurile financiare date increztaorilor romani si ramas „curat ca lacrima” in urma nesfarsitelor procese instrumentate de inimitabila noastra justitie libera de orice constrangeri sau inmixtiuni politice. Baiatul acesta debutand initial sub girul material al unei firme de camasi pentru export si , mai apoi, insurubat si la un post de radio unde trancaneste neostenit ore in sir , este de prin zona Gaiestilor daca nu ma insel. E si autor de proza autobiografica ( e la moda) si, mai mult ca sigur ca are si un premiu literar in consecinta. E si chitarist si gurist si in pofida convingerilor politice de…dreapta, inima lui de berbant cu oarece sarm dar lipsit de masculinitate bate furtunos pentru o mladita in venele careia circula(deocamdata) sange pesedist, adica un fel de clorofila ideoloigica contrara intransigentei junelui chitarist. E bun profesionist altfel, cu ranza infatuarii usor marita si cu impresia ca tot ce spune si face dumnealui are valoare de…sentinta. Deh, orgolii de pusti nearuncat inca pe toboganul inutilitatii. >>>>>
„File risipite“
1. Din lungul calvar al refugiului de război, înghesuit împreună cu mama într-un vagon ticsit ca o cutie cu sardele, ţin minte câteva secvenţe care s-au întipărit în mintea mea de copil. Întâi, un sac de hârtie plin cu zahăr, de care mama nu se despărţea niciodată şi care în vremurile acelea constituia o mică avere, cumpărat de la un speculant pe o pereche de cercei de aur. Apoi, sala de clasă din şcoala unui sat de pe lângă Orşova, de unde băncile au fost scoase în curte şi în locul lor ne-am instalat noi, refugiaţii. Ocupam perimetrul unei pături întinsă direct pe podea. Fiecare ocupant al acestui infim spaţiu îşi etala cele mai bizare obiecte luate la repezeală şi fără nici o logică aparentă.
Nu departe de pătura noastră stătea o familie care avea o colivie în care cântau nepăsători doi canari galbeni ca mălaiul. Eram atât de fascinat de jucăriile acelea vii, încât nu m-am lăsat până n-am convins-o pe mama să schimbe sacul cu zahăr pe colivie.
2. Filozoful chinez Lao-Tzi, supranumit Moşneagul filozof, fiindcă, se zice, de la naştere avea faţa zbârcită şi părul alb, a cărui moarte e învăluită în taină (legenda aminteşte că ar fi călătorit spre Occident călare pe un bou negru şi nu s-a mai înapoiat niciodată) are câteva maxime pe care mi le-am propus să le respect cât de cât: >>>>>
ATITUDINI – „Extrem de extrem“
Pana mai ieri, doua expresii parazit s-au insinuate in discursul romanilor aflati, in apecial. In fata camerelor de luat vederi:deci si super ! Nu exista fraza, sintagma, san u fi fost insotita de inutilul si vesnicul…deci. Apoi, toate extazierile zilnice in fata nu stiu caror intamplari se finalize, obligatoriu cu barbarismul:super ! Totul era si este super ! De la un pisaj montan la prima zapada, de la gustu unei prjituri la aspectul catelului targuuit de fosta si actuala doamnba Prigoana, de la felul in care arata o masina la gustul unei noi bautr=uri racoritoare, evident straina…Daca deciul ne-a scos peri albi vreme de peste doi ani de zile, superul si , msai nou EXTREM-ul, incep san e exaspereze. Totul e EXTREM. Interventia nu stiu carui politician a fist…extreme de buna. Cutare domnisoara , VIP de cartier care se dezbraca in public cu dezinvoltura a fost EXTREM de eleganta, raspunsul mereu revoltatului si ingeniosului sef al PNG, BECALI, a fost EXTREM de dur, Mamaia e EXTREM de atractiva, de reveliuon vor fi preturi EXTREM de mari la hotelurile din tara, EXTREM de aplaudat a fost concertul solistuluyi X care a cantat…EXTREM de frumos. O reclama stupida te indeamna sa te asiguri pe viata EXTREM de avantajos si… >>>>>
DESPRE OPERA – Opinii si comentarii
Mircea Micu s-a nascut pe 31 ianuarie 1937, la Varsand, judetul Arad. Poet si prozator, este profesor suplinitor la Scoala de surdomuti din Siria, timp de un deceniu, pana in 1967 si redactor la postul de radio aradean. Functionar la Fondul Literar si la Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, va conduce dupa 1989 „Viata Capitalei”, fiind si inspector sef la Directia de Cultura din Primaria bucuresteana. Intre 2002 si 2004 este director al cotidianului „Cronica Romana”. Debuteaza in anii ’50 in „Scrisul banatean”, iar in volum in 1962 cu lirica pentru copii – „Izvorul”. Este colaborator si redactor la mai multe publicatii: Arges, Flacara, Urzica, Moftul Roman iar in ultimii ani conduce revista „Literatorul”. Universul literar al lui Mircea Micu este un fericit amestec de poezie traditionalista (Vanatoarea de seara, Poeme pentru mama), parodica (Dracul verde, Cititi-le ziua), memorialistica (Intamplari cu scriitori, Intamplari vesele cu scriitori tristi) si romane in linia ardeleneasca (Patima, Umbra). Dupa Dumitru Micu, poetul „transfigureaza universul rural, apoteozand trecutul, stramosii, parintii… sanctificand eroii neamului (Avram Iancu), creand un taram de lume mitica”. Cea mai originala parte a creatiei sale ramane – in viziunea aceluiasi critic – parodia, „refacand sclipitor stilurile multor poeti contemporani… intr-o descendenta ilustra, de la G. Toparceanu la Marin Sorescu, autorul fiind un spirit ludic prin excelenta”.(Andrei Milca )
„Unul din singuraticii si cei mai dragi oameni ai vietii mele este poetul, prozatorul, ironistul si, mai presus de toate acestea, omul Mircea Micu. Dupa parerea mea natanga de vis, de noapte, de cosmar fericit, el este clontul varat in realul vietii mele din viata petrecuta a lui Eminescu, a lui Slavici si a lui Caragiale… De stau si sunt linistit, pe toate varfurile cu zapezi le numesc Mircea„. (Nichita Stanescu)
„Rareori in ultima vreme am avut o bucurie atat de completa ca la lectura micului, dar densului roman «Patima» de Mircea Micu. In mod sigur nu numai pentru ca am regasit peisaje spirituale familiare – pusta aceea misterioasa pentru prima data intuita genial de Slavici – ci pentru ca, o data in plus, un talent autentic certifica infinitele valente ale realismului”. (Titus Popovici)
„Autorul acestei carti NU, e parodist (nici nu exista asa ceva) ci doar un cu totul remarcabil poet (NU numai poet, ci si prozator). NU se vrea amuzant, dar este cu evidenta cel mai bun umorist… ardelean. NU e un cinic, ci mai degraba un sentimental”. (Gheorghe Tomozei)
„Intr-un avertisment la «Dracul verde» Mircea Micu sugereaza redactarea unor parodii la carti inca neaparute; tot acolo, neaga ironic ca in precizarile romanelor realist-problematice: «orice asemanare a prezentelor parodii cu cele originale este absolut intamplatoare». Daca va publica si o asemenea culegere de parodii fara modele, in cadrul sistemului complicat de referinte, evoluat de la «Dracul verde» la «Cititi-le ziua», Mircea Micu va atinge acel nivel al absolutizarii comice vizionare”. (Marian Popa)
„Avram Iancu, in viziunea lui Mircea Micu, e un personaj din umbra gorunului etern, necrutator cu sine, sfasiat de dileme… un om care arde in propriul sau rug ca un martir”. (Adrian Dohotaru)
„Intreaga creatie a scriitorului, desi dominata de optimism, are si destule latente «melanholice», in spatele fiecarui suras ascunzandu-se si o lacrima. Este un rasu’-plansu’ al generatiei sale, dominata de Nichita Stanescu si de prietenul Fanus Neagu… Autor complex, trecand prin toate sertarele literaturii romane, Mircea Micu este omul proiectelor totale, ludic si proteic, zeflemist si melancolic, de multe ori Personajul in sine depasind ca notorietate Creatorul”.
-Mihai Pelin :”Toti acei ani frumosi … „
L-am cunoscut pe Micea Micu, cand presedinte al Uniunii Scriitorilor era Zaharia Stancu. Eram tineri, glumeti si mai toate discutiile de specialitate, ca sa spun asa, se purtau fie la restaurantul din Calea Victoriei, sub privirile cand surazatoare si cand severe ale doamnei Candrea, sau la alte localuri din oras, cum era acela din Militari, cu barul instalat intr-un vagon de cale ferata si cu un barman care nu se sfia sa ne incredinteze cheile peste noapte, cu conditia sa i le lasam la un loc anumit. Era o nimica toata sa mananci si sa bei la un local de conditie, totul era ieftin si apetisant, si nu banuia nimeni ca va veni candva peste noi economia de piata, cu preturi de-a dreptul daramatoare, care te lasa si fara pantofi. Toti acei ani frumosi, fara Mircea Micu, fara Fanus Neagu, fara Tudor George sau Nicolae Velea nu ar fi avut nici un farmec.
Nici unul din noi nu se socotea mai destept decat ceilalti si, cu exceptia unor grupuri de prieteni mai apropiati, nu aparuse in randurile scriitorimii vreo coterie, ostentativ izolata de muritorii de rand si constituita pe temeiul unor criterii de clan, asemeni gruparii elitiste de astazi, hranindu-se din dispretul aratat celorlalti. De bine, de rau, fiecare din noi dispunea de o opera, mai subtire sau mai solida, pe cand elitistii de astazi, si mai ales corifeii lor, nu au opera, pur si simplu, fiind prea tarziu sa mai incropeasca vreuna, care sa le justifice calitatea de filosofi sau de istorici ai artei. Unde duce o asemenea izolare dublata de o fudulie de oameni bolnavi? Desigur, spre nicaieri. Unde nu este puterea de a construi creator si organizat, nimic nu este.
Alaturi de Mircea Micu sau de alti prieteni din epoca, am fost martorii unor intamplari de tot hazul. Imi amintesc ca eram odata la Lipova, la o asa zisa consfatuire a scriitorilor tineri, din casa maturilor, participand la dezbateri doar incruntatul Eusebiu Camilar, onorat pentru cele cateva zile de consfatuiri cu calificativul suprem de maestru. Cu toate ca multi dintre noi nu recunosteam un maestru in el si in sobrietatea lui sumbra. De fapt, singurul lui merit consta in intamplarea de a fi fost in tinerete sotul Magdei Isanos. Ei bine, intr-o buna dimineata, trezindu-se matinal, Eusebiu Camilar a pornit-o intr-o plimbare spre o padure din apropiere, urmele pasilor lui detasandu-se net pe zapada. In spatele lui, cativa dintre noi calcam exact in aceste urme, intr-o procesiune ciudata si cu miscari sacadate, de marionete actionate cu sfori. Pana cand unul care ne asista de pe margine nu s-a putut retine si ne-a intrebat: ce faceti oameni buni? Cum ce facem, am raspuns cu o solemnitate cautata? Calcam pe urmele maestrului, nu se vede?
La randul sau, farseurul de geniu Nicolae Tautu a pus la cale o combinatie de toata splendoarea, a carei victima s-a intamplat sa fie chiar unul dintre poetii cei mai agreati de autoritatile timpului, Dan Desliu. La vremea aceea, inca departe de a deveni disident, Dan Desliu scria poeme kilometrice in care elogia sacrificiul activistului banatean Lazar de la Rusca si tot felul de poezii dedicate binefacerilor generate de socialism. Si ce si-a zis Nicolae Tautu: hai sa-i verificam loialitatea fata de comunisti. Zis si facut, la miez de noapte Dan Desliu a fost convocat in Piata Palatului, fiind de dorit sa aiba asupra lui o bata sau un satar, sub pretextul ca dusmanii poporului pun la cale o rebeliune impotriva regimului. Dan Desliu chiar nu a sesizat farsa si s-a prezentat la locul indicat si la ora fixata, cu o toporisca de casa ascunsa sub pardesiu, fiind intampinat de hohotele de ras ale lui Nicolae Tautu si ale unor prieteni care-l insoteau pe acesta. A fost o cacealma despre care s-a vorbit multa vreme in Bucuresti.
Mai de pomina decat toate s-a dovedit a fi o intamplare de la sediul Uniunii Scriitorilor din soseaua Kiseleff, cand doi sau trei membri ai Fondului Literar declarasera greva, nu din cauza vreunor divergente ideologice, ci pentru a fi ajutati sa duca un trai decent, in conditiile cand nu dispuneau de nici un venit. Cei doi au petrecut o noapte in curtea sediului uniunii, momiti cu fripturi aburinde prin zabrelele de metal ale gardului, de catre fel de fel de glumeti. Si dimineata, grevistii au avut surpriza ca presedintele sa treaca pe langa ei, fara se le acorde nici un fel de atentie. In cabinetul lui Zaharia Stancu, secretara acestuia, distinsa doamna Teohari, era schimbata la fata, avea alta paloare si ii tremurau mainile, si in cele din urma a indraznit sa-i comunice sefului ei: „Domnule presedinte, in curtea uniunii avem trei grevisti, care au petrecut toata noaptea aici”. „Serios? a replicat Zaharia Stancu, si i-ai servit macar cu o cafeluta?” In vorbele lui, nefiind nimic malitios.
Recent, Mircea Micu a lansat o carte care ne-a oferit o ocazie sa constatam ca are prieteni, ca a ramas cel ce a fost si in urma cu patru decenii si ca-l doare pe undeva de agitatiile unei elite sterpe. Totodata, ne-a oferit ocazia sa ne reamintim niste momente de neuitat, din vremea in care prieteniile dintre scriitori prevalau fata de ceea ce i-ar fi putut desparti.
======================
MIRCEA MICU 